Prociclicitatea și lipsa unei fundații economice solide – cauze ale apariției economiei browniene în România

Economic

România, de aproape trei decenii, funcționează într-un sistem democratic corelat cu economia de piață. Puțin, dacă luăm în considerare țările democratice dezvoltate, însă suficient pentru a putea pune bazele unui sistem economic funcțional și performant. Există exemple relevante în Cehia, Slovacia sau Polonia, țări care au suferit de pe urma regimului comunist, dar au reușit să găsească metode cu ajutorul cărora să elimine lipsurile create și să se apropie de performanțele din vest. Cu toate acestea, senzația este că în anul 2018, la 29 de ani după îmbrățișarea economiei de piață și la 11 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, economia românească nu a reușit să identifice  niciun pilon solid pe care să construiască sustenabil.

Oscilăm între recorduri negative și recorduri pozitive (de la creștere economică de +8,5% din PIB, în 2008, la -7.1% în 2009 și din nou la +7% în 2017, conform INS) cu o rapiditate care nu se întâlnește la niciunul dintre celelalte state membre ale Uniunii Europene, în timp ce alți indicatori (inflație, dobândă, curs valutar) urmăresc tendințe inconstante. Rezultatul acestor dezechilibre este instaurarea unei economii haotice, fără direcție și cu evoluții lipsite de previzibilitate, care începe să fie numită economie browniană. În acest context, situația economiei,  ca rezultate, este îndelung discutată atât în spațiul public, cât și în cercuri de specialitate, însă nu identificăm niciunde dezbateri care să abordeze ideea necesității creării unei fundații solide pe care pot fi construite sau stimulate  motoarele de dezvoltare ale economiei românești.

Ce anume lipsește economiei românești? Fundamental, respectarea unor principii de bază, pe care se pare că majoritatea țărilor care doresc dezvoltarea sustenabilă le-au înțeles. Pentru a putea discuta despre care sunt acestea și cum s-a raportat România în trecut la ele trebuie să avem în vedere două tipuri de cicluri ale socialului contemporan: economice și politice.

Punctul în care se situează o țară într-un anumit ciclu economic trebuie să fie în vederea factorului decizional în permanență. Această poziție indică, de cele mai multe ori, tipul de politică necesară pentru a păstra echilibrul pe termen mediu și lung. Mecanismul este simplu; dacă observăm evoluții continue și în același sens ai unor indicatori cheie, atunci economia este așezată pe o pantă ascendentă sau descendentă. În funcție de ipotezele stabilite, politicile economice vor căuta să echilibreze balanța și să aducă indicatorii către nivelul lor potențial.

Acesta este motivul pentru care am putut observa măsuri precum creșteri ale ratei dobânzii în Polonia în anii de creștere economică 2007-2008, urmată de scăderea abruptă a aceluiași indicator în perioada imediat următoare, într-un moment caracterizat de scăderi economice în majoritatea țărilor europene. Care a fost efectul acestui tip de abordare? Polonia a fost singura țară din cadrul Uniunii Europene care nu a înregistrat scăderea produsului intern brut în anii de criză.

România a procedat exact în sens invers, menținând rate ale dobânzii reale sub 0% în 2007-2008 și având de-a face cu explozia acestui indicator până la peste 12% în 2009. Aceste exemple pot fi utilizate pentru a descrie perfect două tipare de strategii în derularea politicilor economice: anticiclice, menite să absoarbă șocurile și să ajute economia să tindă către potențial, și prociclice, cu efecte de supraîncălzire a economiei, de adâncire a crizelor economice și utilizare ineficientă a veniturilor bugetare.

Prociclicitatea reprezintă una dintre cauzele lipsei de constanță în performanțele economiei românești. Lipsa adaptării politicilor la situația economiei reprezintă distrugerea continuă a oricărei baze solide de plecare. Este lesne de înțeles de ce o economie inconstantă, care se supraîncălzește în perioadele de creștere și se prăbușește la niveluri minime record în perioade de recesiune, va fi întotdeauna evitată de investitori. În același timp, prociclicitatea face aproape imposibilă dezvoltarea capitalului autohton prin creșterea performanțelor companiilor înființate în România, mai ales dacă avem în vedere faptul că orice afacere are nevoie de un minim de stabilitate și predictibilitate în ceea ce privește politicile fiscal-bugetare și monetare adoptate.

Mai mult decât atât, este important de menționat și impactul avut de ciclurile politice asupra aspectelor economice. Este bine cunoscut faptul că un an electoral implică o creștere automată a cheltuielilor bugetare în zone care nu crează în mod eficient valoare adăugată. De aceea, de cele mai multe ori, anii electorali, dar și perioadele post-alegeri, au fost campioane ale adoptării politicilor prociclice, cu efecte de supraîncălzire în perioadele de creștere economică și de adâncire a crizelor în perioadele de recesiune. Ne putem aminti reducerea importantă a taxării din anul 2005, ulterior alegerilor prezidențiale, după nu mai puțin de 5 ani de creșteri economice record cu valori între 5% și 8%, urmată de politica monetară curajoasă din anul 2008, an electoral important. Nu în ultimul rând, efectele dăunătoare ale prociclicității au fost exacerbate de negarea unei crize economice evidente de către decidenți până la finalul anului 2009, atunci când au avut loc, din nou, alegeri prezidențiale.

Lucian Croitoru, consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR, demonstrează, într-o analiză din octombrie 2017, faptul că tendința factorilor decizionali din România de a adopta politici prociclice este extrem de periculoasă pentru stabilitatea economiei. În consecință, sunt identificate două explicații pentru acest comportament: ”guvernele fie folosesc efectele dăunătoare pentru atingerea unui scop politic, fie cred că pot evita efectele dăunătoare” (L. Croitoru, 2017). În completarea acestora, propun o a treia posibilă explicație, care ține cont și de comportamentul partidelor în perioade specifice ale ciclului politic: în perspectiva creșterii într-un termen cât mai scurt a popularității printre votanți, factorul decizional este dezinteresat de efectele dăunătoare ale prociclicității și, de cele mai multe ori, nu vrea sa accepte că acestea vor exista la un moment dat. Această posibilitate este mai periculoasă decât oricare dintre cele două amintite anterior. Lipsa de interes și refuzul de a accepta realități economice (precum apariția cu certitudine a unor efecte negative ca urmare a prociclicității) par a fi abordări din ce în ce mai des întâlnite în mediul politic, sporind instabilitatea și eliminând orice posibilitate de aplicare a unor măsuri timpurii care să creeze premisele unei economii sustenabile pe termen lung.

Din păcate, tentația populismului în punctele notabile ale ciclurilor politice pare imposibil de stăpânit în contextul politic actual, în timp ce discuțiile necesare referitoare la posibilitatea implementării unei strategii pe termen lung în materie de aplicare a politicilor economice cu respectarea principiilor de anticiclicitate întârzie să apară. Soluția este în mâinile factorilor de decizie, însă primul pas ar trebui să fie deschiderea dialogului pe această temă.Avem nevoie de o astfel de strategie? Poate fi adoptarea de măsuri anticiclice soluția pentru dezvoltarea sănătoasă a economiei românești? Putem ajunge la nivelul de maturitate necesar renunțării la populism în favoarea sustenabilității? Sunt doar câteva întrebări care pot fi abordate în cadrul unui dialog activ la care să participe toate părțile intersate din societate.

Chiar dacă teoriile aflate la baza anticiclicității nu tratează exhaustiv procesul economic, este imperios ca, după trei decenii, România să conștientizeze că are nevoie de o fundație economică solidă pe care să se dezvolte sustenabil. Cu ajutorul acesteia poate imprima ordine economiei browniene pe care a adoptat-o și se poate apropia, într-un ritm mai alert, de performanțele obținute de țările dezvoltate.

Publicat în revista Economistul nr. 6 – 2018.