Dezvoltarea durabilă – liantul dintre dezvoltarea sistemului energetic și consolidarea sistemului economic și social

Economic

‟Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi‟. (Dr. Gro Harlem Brundtland)

Dezvoltarea durabilă reprezintă un obiectiv fundamental şi amplu al Uniunii Europene. Ținta strategiilor privind dezvoltarea durabilă presupune îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii cetăţenilor prin consolidarea comunităţilor durabile, capabile să gestioneaze şi să utilizeze eficient resursele şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei, astfel încât să se asigure prosperitatea, protecţia mediului şi coeziunea socială. Abordările teoreticienilor preocupați de analiza fenomenului de dezvoltare diferă, aceștia aducând în atenția publicului interesat de acest fenomen, o gamă largă de interpretări. Există, totodată, și o poziție unanimă a celor care au studiat acest fenomen conform căreia dezvoltarea reprezintă un concept multidimensional. În afară de aspectul economic, care exprimă creştere şi progres, sunt considerate la fel de importante şi aspectele legate de mediul social, politic, cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual sau uman. În acelaşi timp, în literatura de specialitate, se admite că dezvoltarea înglobează în mod obligatoriu creşterea şi progresul economic. Pentru a-și putea atinge aceste deziderate, dezvoltarea trebuie interpretată drept „ansamblul schimburilor de structuri mentale şi de comportamente sociale care asigură creşterea produsului real global şi care transformă progresele particulare într-un progres social generalizat” . În mod evident, dezvoltarea presupune o creștere a întregului sistem social, economic, politic, cultural. La fel de evident este şi faptul că progresele dorite în oricare dintre domeniile enumerate depind de rezultatele din celelalte domenii sau că, altfel spus, relaţia dintre componentele progresului social generalizat este una de interdependenţă. Astfel, o verigă lipsă constituie un impact negativ asupra întregului sistem. În termenii economiei moderne, dezvoltarea este analizată și în funcție de durata procesului, de tehnologia sa internă și de finalitatea sa . Înainte de a discuta despre pilonii dezvoltării durabile, trebuie precizat că definiția originală a fost formulată în limba engleză, în care traducerea termenului de dezvoltare durabilă este sustainable development. Această sintagmă a fost tradusă în limba română atât prin dezvoltare durabilă cât și prin dezvoltare sustenabilă.
Termenul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) a fost lansat odată cu publicarea Raportului Brundtland (după numele primului ministru norvegian de la acea vreme) al Comisiei Mondiale asupra Mediului (înființată de Organizația Națiunilor Unite) din 1987, intitulat sugestiv „Viitorul nostru comun” (Our common future). Încurajând o reconciliere între economie şi mediul înconjurător, raportul ţinteşte spre a găsi „o cale de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndepărtat” . Tot în viziunea acestui raport, dezvoltarea durabilă (viabilă şi susţinută) este privită ca fiind acel tip de dezvoltare care răspunde nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare prin satisfacerea propriilor nevoi. Din Raportul Bruntland reiese de asemenea, faptul că dezvoltarea durabilă va deveni tot mai mult o constantă a politicilor economice şi sociale ale fiecărui stat. Acest fapt este impus de diverse împrejurări obiective. Se poate afirma că sub incidența obiectivelor şi cerinţelor generale, dezvoltarea durabilă este un concept mondo, comun în măsura în care: nu există graniţe economice sau ideologice ale poluării; gradul de suportabilitate atât al poluării cât şi al sărăciei, dacă lucrurile îşi păstrează tendinţele actuale, se va pune în termenii supravieţuirii şi, atunci, globalizarea acţiunilor necesare pentru a contracara aceste tendințe va fi singura soluţie; nu mai poate fi tolerată risipa, indiferent unde se produce ea – resursele de mediu şi viaţă ale Terrei sunt limitate. Nu poate fi acceptată la infinit degradarea valorilor umane, fapt provocat de un tip de creştere care a convertit și pervertit valori ce definesc progresul general. Dintr-o perspectivă tehnică, Raportul Brundtland cuprinde câteva obiective potrivit cărora realizarea dezvoltării durabile înseamnă: asigurarea în continuare a creşterii economice cu respectarea condiţiei de bază a conservării resurselor naturale; eliminarea sărăciei şi asigurarea condiţiilor satisfacerii nevoilor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate; orientarea proceselor de creştere economică spre o nouă calitate; asigurarea unei creşteri controlate a populaţiei; conservarea şi sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului; restructurarea tehnologiilor de producţiei şi menţinerea sub control a riscurilor acestora; asigurarea unei abordări integrate a deciziilor privind creşterea economică, mediul înconjurător şi resursele de energie. Preocupările privind definirea, înțelegerea și implementarea dezvoltării durabile au fost mult mai numeroase și s-au manifestat la toate nivelurile de organizare socială. Ele continuă și astăzi să constituie obiectul de studiu al cercetătorilor din domeniu, devenind din ce în ce mai importante, atât pentru decidenții domeniului public, pentru investitori, cât și pentru cetățeanul de rând. În cele ce urmează am selectat câteva interpretări ale cercetătorilor, asupra conceptului de dezvoltare durabilă. În opinia lui Jan S. Hagendorn, „ideea de dezvoltare sustenabilă este mai convingătoare dacă este interpretată în sensul că o anumită rată de creştere poate fi greu de susţinut dacă mediul se degradează, ori dacă inechitatea crescândă a veniturilor duce la revoluţie, sau dacă sporul populaţiei scapă de sub control, sau dacă terenul agricol este fragmentat şi, astfel, se reduce productivitatea. O definiţie potrivită, poate fi aceea că, dezvoltarea nesustenabilă este dezvoltarea în cadrul căreia efectele negative asupra mediului afectează creşterea economică” . Bugge H. C. și Watters L. apreciază că „definiția dezvoltării durabile ramâne aceeași (n.r. Dr. Gro Harlem Brundtland, care analiza conceptul de dezvoltare durabilă drept „dezvoltarea care permite societății umane de a asigura satisfacerea necesităților prezente fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități în același mod”) , omenirea înțelege astăzi mult mai bine pilonii economic, social și ecologic ai dezvoltării durabile și cum sunt aceștia conectați în mod intrinsec” , omul fiind în centrul preocupărilor pentru dezvoltare durabilă. Deși inițial, definiția pentru dezvoltare durabilă din Raportul Brundtland a fost acceptată, ulterior aceasta a fost considerată a fi prea “vagă”. Astfel că, UNEP (United Nations Environment Programme) a adus o nouă interpretare conceptului dezvoltării durabile, specificând că, „progresul către echitatea națională și internațională, precum și întreținerea, utilizarea rațională și sporirea bazei de resurse naturale stau la baza rezilienței ecologice și a creșterii economice” . Energia reprezintă o componentă esenţială a strategiei dezvoltării structurilor optime ale economiei naţionale. Sistemul energetic reprezintă o structură tehnico-economică organizată la nivelul unui stat, concepută a permite satisfacerea cerințelor de energie ale consumatorilor, fiind totodată caracterizată de următoarele funcții: producerea sau generarea de energie (suma aspectelor legate de generarea energiei electrice, inclusiv planificarea capacitatilor de producție și a investițiilor necesare); transportul (transmisia energiei electrice la înaltă tensiune și funcționarea întregului sistem energetic, inclusiv dispecerizarea, reglajul frecvenței și alte servicii energetice); distribuția (transportul energiei electrice la medie și joasă tensiune si livrarea acesteia către consumatorul final); furnizarea (comercializarea energiei electrice de către consumatorul final). Energia electrică reprezintă un bun public destinat tuturor consumatorilor în mod nediscriminatoriu și trebuie privită concomitent, drept o marfă supusă piețelor concurențiale. Un exemplu care reflectă dezvoltarea durabilă a sectorului energetic îl reprezintă orientarea către politici ce vizează implementarea unor măsuri menite a crește ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final de energie, conștientizarea beneficiilor garantate de nivel crescut al eficienței energetice, diminuarea și chiar eliminarea completă a emisiilor de gaze cu efect de seră dar și reglementările menite a combate fenomenul, tot mai prezent, de sărăcie energetică în rândul consumatorilor finali. În opinia mea, dezvoltarea durabilă reprezintă un concept economic și social complex, prin care se dorește determinarea unei utilizări sustenabile a resurselor de care dispunem și de care depind atât natura cât și viața umană, precum și dezvoltarea economică și socială. Obiectivul acestui proces îl reprezintă asigurarea unui standard de viață ridicat, îmbunătățirea și distribuția echitabilă a beneficiilor rezultate, ținând cont simultan de necesitățile și interesele generațiilor viitoare.
Investițiile în sectorul energetic determină, pe termen mediu și lung, creșterea competitivității în alte sectoare economice devenind astfel o sursă de venit. Competitivitatea economică și dezvoltarea durabilă se axează, de asemenea pe utilizarea eficientă a energiei pe întregul lanț (resurse naturale, producție, transport, distribuție, utilizare finală) și pe dezvoltările tehnologice care vor duce la scăderea consumului de energie. Competitivitatea economică implică urmatoarele aspecte: competitivitatea companiilor care activează în sectorul energetic și competitivitatea economică, per ansamblu, prin intermediul serviciilor energetice care îndeplinesc cerințele consumatorilor. Competitivitatea economică poate fi realizată în cazul în care atât agenții economici din sectorul energetic, cât și din restul sectoarelor economice, sunt competitivi. Desi mai multe programe având ca obiect eficiența energetică au fost implementate în perioada 2000-2005, în prezent situația economică este caracterizată, încă, de un nivel ridicat al intensității energetice. Chiar dacă sectorul energetic prezintă un grad ridicat de liberalizare, în vederea creșterii competitivității, investițiile pentru eficientizarea energetică trebuie să fie o prioritate. Există analize privind situația economică ce promovează ideea conform căreia, industria energetică din România prezintă cel mai mare decalaj față de nivelul mediu al UE – acesta, dacă nu este luat în considerare în mod corect, poate constitui un impediment important pentru competitivitatea economiei naționale pe piața unică și pe piața sud-est europeană, în special din punct de vedere al creșterii treptate a prețurilor la energie (alinierea acestora la cele europene). Pentru o integrare adecvată pe piața unică și pe piața sud-est europeană este necesară continuarea extinderii capacității de interconectare a rețelelor de distribuție pentru energie electrică și gaze cu rețelele europene, ceea ce necesită funcționarea sistemului energetic național la parametri standardizați. Reabilitarea și extinderea rețelelor naționale de distribuție a energiei electrice și a rețelelor de gaze naturale trebuie să fie realizate odată cu interconectarea rețelelor naționale cu cele europene, asigurându-se astfel un grad mai ridicat al securității de furnizare. Obiectivele Politicii energetice ale Romaniei sunt în conformitate cu Strategia Lisabona, Carta verde pentru “Strategia europeană pentru energie durabilă, competitivă și sigură”, Noua Politică Energetică a Uniunii Europene, Protocolul Kyoto (1997) privind Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite cu privire la schimbările climatice, Protocolul Gothenburg (2001), Ghidul Strategic Comunitar pentru Politica de Coeziune 2007 – 2013 și obligațiile asumate în procesul de aderare (Capitolele 14 si 22), Acordul de la Paris (2015) și sunt orientate spre îmbunătățirea eficienței energetice, asigurarea securității furnizării de energie, toți acești factori contribuind la realizarea dezvoltării economice durabile. În cadrul strategiilor sale naționale pentru creșterea eficienței energetice și valorificarea resurselor energetice regenerabile (RES), ținta României este de a reduce intensitatea energiei primare și creșterea ponderii energiei electrice produse din resurse regenerabile în consumul național brut de energie electrică. Aceste obiective sunt realizabile numai prin investiții semnificative în reabilitarea și modernizarea capacităților de producție, în extinderea/îmbunătățirea rețelelor de transport și distribuție, în echipamente de eficientizare a energiei la consumatorul final și în protejarea mediului. Unul dintre dezideratele recente ale Uniunii Europene este de a reduce consumul de energie cu 20% până în anul 2020. Conform datelor Eurostat (biroul de statistică al Uniunii Europene), intensitatea energetică a industriei din România a scăzut în perioada 2007 – 2012 cu aproximativ 42%, atât datorită măsurilor adoptate pentru creşterea eficienţei energetice, cât şi a restructurării ce a avut loc în perioada de criză. Intensitatea energiei primare din România are o tendinţă continuă de scădere. Această tendinţă s-a manifestat nu doar în perioada 2010-2014, ci a caracterizat întreaga evoluţie de după 1992, fiind mai accentuată după anul 1998, când România a demarat procesul de integrare în Uniunea Europeană. Trebuie menționat faptul că, România a moştenit din perioada economiei centralizate o structură puternic intensivă a economiei şi implicit o intensitate a energiei primare foarte ridicată. Deoarece diferenţele faţă de ţările dezvoltate privind structurile economice nu au fost eliminate încă în totalitate, iar intensitatea energetică a economiei românești rămâne, în continuare, puțin mai mare decât valoarea medie a UE (conform Eurostat), se impune continuarea politicilor și punerea în practică a măsurilor pentru creșterea eficienței energetice care să asigure dezvoltarea durabilă.
Energia și schimbările climatice sunt interdependente, dat fiind faptul că producția de energie, în principal prin transformarea și arderea combustibililor fosili, și consumul de energie – în industrie, de către gospodării sau chiar în sectorul transporturilor, cumuleaza cea mai mare pondere a emisiilor de gaze cu efect de seră din Uniunea Europeană. Din acest motiv, nivelul de preocupare privind combaterea schimbărilor climatice a crescut remarcabil, totodată acceptându-se necesitatea întreprinderii unor acțiuni eficace în domeniul producției de energie și al utilizării acesteia. Energia și schimbările climatice ridică numeroase probleme care pot fi cel mai bine abordate printr-o strânsă colaborare interstatală, iar acest aspect reprezintă o prioritate pe agenda UE. Având în vedere contextul dat, în care România dispune de un potențial etnic semnificativ pentru utilizarea resurselor regenerabile de energie și doar o parte foarte mică este valorificată (exceptând resursele hidro utilizate în marile hidrocentrale), este imperios necesară sporirea diversificării privind valorificarea resurselor regenerabile de energie. Promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile (E-SRE) reprezintă un imperativ al perioadei actuale la nivelul Uniunii Europene motivat de: protecţia mediului, creşterea independenţei energetice faţă de importuri prin diversificarea surselor de aprovizionare cu energie, precum şi motive de ordin economic şi de coeziune socială. În consecinţă, având în vedere nivelul ridicat al costurilor investiționale aferente producerii E-SRE, toate statele europene au instituit sisteme de sprijin a E-SRE. Pentru asigurarea unei energii durabile, trebuie să se țină seamă în permanență de capacitatea de suport a mediului – de cantitatea și calitatea resurselor energetice și problemele de poluare pe care le generează sectorul energetic. În vederea minimizării impactului producției de energie asupra mediului, este necesară reducerea emisiilor provenite din instalațiile mari de ardere a căror funcționare este esențială pentru Sistemul Energetic Național, și care reprezintă principalii poluatori din sectorul energetic.În scopul de a garanta îndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul Protocolului de la Kyoto și al Acordului de la Paris, Uniunea Europeană și-a stabilit diferite ținte în legătură cu atenuarea schimbărilor climatice, inițiativă la care România a răspuns salutar și a depus eforturi în scopul ralierii politicilor la îndeplinirea țintelor și a obiectivelor propuse. Aceste obiective implică ținte specifice în ceea ce privește producția de energie din surse regenerabile, reduceri semnificative ale emisiilor de gaze cu efect de seră, precum și sporirea nivelului de eficiență energetică. Până în anul 2050 : UE intenționează să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 80-95 % față de nivelurile din 1990. Sursele regenerabile de energie (energia eoliană, energia solară, energia hidroelectrică, energia oceanelor, energia geotermală, biomasa și biocombustibilii) sunt alternative la combustibilii fosili care contribuie la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, la diversificarea ofertei de energie și la reducerea dependenței de piețele volatile și lipsite de fiabilitate ale combustibililor fosili, în special de petrol și gaze. Energia regenerabilă ocupă deja locul al treilea pe plan mondial în cadrul surselor de energie utilizate pentru producția de electricitate (după cărbune și gaze) și are în continuare potențial de creștere, cu toate avantajele care decurg pentru economie și mediu . Pentru ca potențialul energiei regenerabile să poată fi atins, ansamblul de politici trebuie să sprijine, și mai ales să stimuleze, competitivitatea unor astfel de surse de energie cu respectarea în același timp a regulilor de concurență. Uniunea Europeană are mijloacele adecvate de sprijin, fiind lider în domeniul tehnologiilor de producere a energiei din surse regenerabile. Este a doua piață de energie din lume, cu peste 450 de milioane de consumatori. Acționând unitar, are capacitatea de a-și proteja și promova interesele. Uniunea Europeană nu dispune numai de instrumentele necesare, ci și de mijloacele politice de integrare în noul cadru energetic. La nivel național, Romania desfășoară acțiunile propuse privind creșterea eficienței energetice, valorificarea resurselor regenerabile de energie și de reducere a impactului negativ asupra mediului, acestea reprezentând totodată și principalele obiective ale Politicii Energetice Naționale (PEN). De asemenea, în scopul de a evita un grad crescut de poluare este nevoie de aplicarea unor tehnologii avansate pentru combustibilii fosili, sau de folosire a unor combustibili alternativi, mai curați. O politică de eficiență energetică activă nu înseamnă nici sacrificarea confortului, nici reducerea competitivității. În realitate o politică activă în acest domeniu produce efectul opus: realizarea unor investiții eficiente din punct de vedere al costurilor pentru a reduce risipa de energie, ceea ce are drept consecință creșterea standardului de viață și economisirea banilor, utilizarea semnalului dat de prețuri, care conduce la o utilizare a energiei mai responsabilă, mai economică și mai rațională. Un alt element menit a facilita îndeplinirea țintelor stabilite pe termen mai lung în materie de energie și de schimbări climatice să poată fi atinse, îl reprezintă investițiile în dezvoltarea unor tehnologii noi și de utilizare a lor pe scară largă, în mai multe sectoare. Prin urmare, cercetarea și inovarea trebuie să joace un rol esențial în transformarea Uniunii Europene într-o societate cu emisii scăzute de carbon prin asigurarea unor tehnologii cu emisii scăzute de carbon mai performante și mai competitive din punctul de vedere al costurilor. Pe lângă combaterea schimbărilor climatice, măsurile privind sursele regenerabile de energie și eficiena energetică vor contribui la îmbunătățirea securității alimentării cu energie și la diminuarea dependenței crescânde a UE de energia importată. De asemenea, această politică va crea numeroase locuri de muncă de bună calitate în Europa și va menține poziția de lider a Europei în materie de tehnologii, într-un sector mondial de o importanță deosebită și care se află în plină dezvoltare.
Este important de luat în considerare faptul că, în general, orice dezvoltare economică poate cauza efecte externe negative mediului şi, implicit, oamenilor. Problemele mediului nu pot fi rezolvate eficient decât prin acţiunea tuturor părţilor implicate, iar aici mă refer la o cooperare solidă între statele membre UE. Problemele de mediu internaţionale capătă o importanță din ce în ce mai mare. Poluarea aerului şi distrugerea stratului de ozon de către clorfluorocarburi nu depind de graniţele naţionale. Exemplul poluării aerului pe plan global arată clar că, orice încercare a unui stat de a-şi păstra mediul curat este sortită eşecului dacă celelalte state nu sunt şi ele pregătite să facă un efort în această direcție. În zilele noastre, puternica interdependenţă în domeniul protecţiei mediului este binecunoscută. Un mare număr de acorduri şi convenţii internaţionale ar trebui să ajute ca problemele de mediu să poată fi ţinute sub control. Cu toate acestea, ajungerea la acorduri eficiente este o cale mult mai înceată şi mai grea decât aceea de a elabora legi naţionale, de vreme ce în cazul acordurilor este nevoie de un compromis între mai mulţi participanţi. Punerea în practică a unei strategii energetice pentru valorificarea potenţialului surselor regenerabile de energie (SRE) se înscrie în coordonatele dezvoltării energetice a României pe termen mediu si lung şi oferă cadrul adecvat pentru adoptarea unor decizii referitoare la alternativele energetice şi înscrierea în acquis-ul comunitar în domeniu. Domeniul energiei, considerat timp de decenii ca un atribut exclusiv al guvernelor naţionale a dovedit, în timp, că politicile tradiţionale centraliste şi monopoliste, chiar aplicate sub semnul celor mai înalte considerente de protecţie naţională, nu pot supravieţui globalizării şi nu pot scăpa presiunilor concurenţiale. Câştigul deja dovedit al deschiderii sectorului către piaţă este scăderea preţurilor, dar, complexitatea problemelor sectorului de energie creşte pe măsură ce se măreşte numărul actorilor implicaţi, fie ei furnizori, producători, comercianţi sau regulatori de piaţă şi pe măsură ce se acutizează problemele globale de mediu. Aşa se face că în politica comună de energie a Uniunii Europene, al cărei pilon central este piaţa unică de energie, pe măsură ce se rezolvă unele probleme, apar altele noi, din ce în ce mai complexe. Aflate sub observaţia atentă a instituţiilor europene, în special Comisia Europeană şi Consiliul European, progresele integrării politicilor au arătat că, deşi s-au înregistrat unele îmbunătăţiri, problemele majore rămân de actualitate, iar unele evoluţii ale stării mediului provoacă mare îngrijorare. Evoluţiile nefavorabile legate de creşterea continuă a dependenţei faţă de importurile de energie, cu implicaţii pe termen scurt asupra siguranţei alimentare şi pe termen lung asupra consumului şi dezvoltării, concomitent cu creșterea emisiilor de gaze, sunt provocări cărora ţările europene trebuie să le facă faţă în cadrul unui efort a cărui finalitate se regăseşte în politica comună de energie. De la simpla colaboare între statele membre pe diverse măsuri se trece tot mai mult la coordonarea acestora sub comanda responsabililor Uniunii Europene. Documentul strategic al Comisiei Europene intitulat „Shaping a new Europe” indică energia ca fiind factor cheie pentru dezvoltarea competitivităţii și a sustenabilității economiei comunitare. Având în vedere toate cele expuse mai sus, sunt de părere că Uniunea Europeană reprezintă un puternic instrument pentru rezolvarea problemelor de mediu. Încheierea de acorduri internaţionale pe probleme de mediu este, de obicei, un proces lent, dar în multe cazuri constituie singura soluţie viabilă.

Publicat în revista Economistul nr. 7-8 – 2019.