Sistemele României și virusul colorat

Social

Sistemele României și virusul colorat

Sistemul de învățământ este la pământ. Testele PISA ne plasează printre codașii participanților, iar 40% dintre noi sunt analfabeți funcționali. Sistemul de sănătate consumă dublul fondurilor financiare cheltuite în urmă cu 7 ani, însă spitatele sunt focare de infecție și viața se plătește din buzunar, la propriu. Sistemul de asistență socială este în pragul colapsului și numai amanetarea viitorului prin credite costisitoare îi dă aparența de funcționare. Sistemul de justiție, serios ajutat de exportul de infractori mărunți, este „discret” în lupta contra corupției/marii infracționalități și pare deranjat doar de diminuarea privilegiilor pentru proprii foarte tineri pensionari. Sistemul de transport, de la strazi și până la avioane, este într-o permanentă debilitate, planurile facute cu peste jumatate de secol în urmă fiind, încă, de domeniul viitorului îndepărtat. Sistemul de administrație locală este opac, ineficient și plătim, cu siguranță, cele mai scumpe panseluțe, bănci de lemn și, desigur, borduri.
Dilema „sistem de stat” vs „sistem privat”, în domeniul sanitar, de exemplu, pare să reprezinte o falsă problemă. Sistemul „de stat” nu a fost al statului – ca reprezentant al cetățenilor săi – în ultimii mulți ani. Banii alocați au fost din ce în ce mai mulți, iar condițiile corespondente din ce în ce mai proaste. Este evident că „scurgerile” din sistem au fost masive masive și permanente. De la zugravirea unui salon și până la importul de medicamente totul este asignat, etichetat și protejat. Fiecare schimbare de putere politică a modificat corespunzător nu numai consilii de administrație și conduceri executive, ci și ierarhii în entitățile eminamente medicale. In aceste condiții, ce legătură are actualul sistem cu un sistem „de stat”? Doar ca pe intrarea în unitatea sanitară scrie ca e a ministerului sau a consiliului județean? Care sunt instituțiile care să poată garanta că lucrurile amintite nu se întâmplă?
Avem și un (pseudo)sistem economic. Brownian, l-am denumit într-un articol anterior. Bazat pe „ideologie eclectică” – de la credințe utopice, conform cărora statul are capacitatea de a exploata resurse naturale și face fabrici, până la inexistența rolului statului acolo unde ar fi nevoie de politici și strategii naționale – sistemul economic este alimentat de resurse financiare externe, fiind incapabil să genereze valoare adaugată cu care să se autocapitalizeze. Direcțiile nu sunt clare, deoarece fundamentele nu sunt clare. Unde ne situăm între Marx, Keynes și Smith? Suntem un stat care nu și-a hotărât linia doctrinară, care vrea beneficii capitaliste, dar nu și costuri, care se uită cu câte jumătate de ochi în SUA și la partenerii din UE, iar cu celălalt la China. Nu facem diferența între proprietatea asupra resurselor și administrarea acestora, nu valorificăm oportunutăți pentru a nu fi acuzați că „ne vindem țara” și, în schimb, reușim să nu mai deținem niciun pol de profit sau dezvoltare… Rezistența la nou rămâne semnificativă și la 30 de ani de la începutul promisiunilor de schimbare și prosperitate. Spiritul antreprenorial este rar și preponderent nativ, iar mugurii oricărei afaceri sunt cu celeritate taxați și impozitați. Asemena paradigmei din evul mediu, „comercianții” sunt considerați, apriorii, hoți și amorali.
Sistemul energetic nu face excepție. Administrăm, încă, realizările „epocii de aur”, fără a ne putea lăuda cu prea multe augmentări. Supradimensionarea sistemului din acele timpuri ne permite să avem electricitate și gaz natural fară prea multe și dese întreruperi. Însă, inerția benefică și norocul nu țin la nesfârșit, iar lipsa de investiții – cauzată preponderent de bariere de intrare solide și politici proaste – va începe să își arate colții. Am reușit să avem o piață suprareglementată, care, din dorința permanent clamată de a „menține prețuri scăzute la consumatori”, a reușit să „producă” cel mai scump curent electric de la inceputul acestui an din Europa și un blocaj semnificativ pentru gazul natural.
Peisajul este cel puțin preapocaliptic, iar șanse de redresare nu se întrevăd. Tinerii, zona din care ar putea veni ceva speranțe, sunt obligați să aleagă între o viață decentă, departe de cei dragi, de locurile natale și adaptarea la o situație de fapt care presupune frustrari și compromis. Efortul susținut ani de zile pentru a învăța, pentru a se specializa, nu valorează mare lucru pe o piață a muncii unde criteriile de selecție sunt cel puțin ciudate, dacă nu cu totul iraționale.
Anamneza este, desigur, incompletă. Se poate analiza orice sistem, iar rezultatele par să fie similare. Deși există premise pentru o bună funcționare, există „un ceva” care face totul să fie denaturat către defecțiune. „Un ceva” care îmbolnăvește, care vulnerabilizează, care distruge. Deși nu este neaparat vizibil, este prezent și îi poate fi detectată prezența prin simptomele pe care începe să le aibă sistemul, instituția, compania… Lipsa de viziune, lipsa de înțelegere a scopului, misiunii, lipsa de direcție, lipsa de aliniere cu alte entități în conjuncturi normale de funcționare, lipsa de eficacitate, lipsa de eficiență, lipsa de performanță, lipsa de dorință și stiință pentru performanță… Este un virus care, așa cum îi este natura, pătrunde într-un organism mai mult sau mai puțin sănătos și, invizibil, îl atacă până la distrugere: virusul politic.
Menținut în viață din perioada în care Partidul era în tot și în toate, este parcă mai prezent ca oricând. Suferind mutații repetate, care l-au facut mai agresiv, în actuala sa formă este omniprezent și fără leac. Niciun partid politic nu își propune depolitizarea ci doar repolitizarea. Scopul membrilor de partid nu mai are nicio legătură cu doctrine, programe sau proiecte, ci doar cu ocuparea imediată a pozițiilor parazitare din sistemele statului. Sunt circa 300 de consilii de administratie, mii de funcții de directori în companii de stat, instituții publice, sistem sanitar, sistem de învatamant, administrație. Competența, experiența sunt doar glume proaste atunci când ai recomandare de la șeful de filială.
Ce face „virusul” atunci când ajunge în sistem? Începe să se dezvolte, să se înmulțească, (re)colorând consistent în culoarea partidului zona afectată. Zona respectivă se transformă în povară pentru partea sănătoasă a sistemului și reușește să o paraziteze, dar și o să mențină un nivel minim de vitalitate. Nu mai poate fi vorba de performanță, de dezvoltare, ci doar de îndestularea paraziților. Acest proces s-a tot întamplat în ultimii zeci de ani, iar sistemele dau semne de colaps. Unele și-au păstrat perioade mai lungi de timp un anumit colorit, indiferent de succesiunea dmocratică. Conivența este evidentă, iar bătăliile se mai dau doar pentru zone încă neadjudecate.
Înainte de a huli sistemul „de stat” – sănătate, învățământ ș.a.m.d – poate nu ar fi lipsit de interes ca, pentru o perioadă oarecare, să se realizeze o devirusare. O legiferare clară a nivelului de acces pentru politic și o revenire a competenței și profesionalismului în conducerea sistemelor.
În sistemul economic devirusarea se poate face relativ repede și cu efecte pozitive aproape imediate. Privatizarea pare singura soluție, urmând ca ministerele să înceapă să își asume rolul natural de emitenți de politici. Mai mult, în acest mod se rezolvă și problema egalității de tratement a agenților economici în fața legii. Cu siguranță persoanele competente, de orice culoare politică, își vor găsi locul în noua economie, însă criteriul care le va da toate drepturile să fie acolo nu va mai fi mărimea cotizației sau culoarea carnetului de partid. În sistemul energetic situația se apropie de critic. Continuarea practicii actuale a politicului – practic, de decapitare profesională a companiilor – duce inevitabil către ridicol. Prețurile nefirești la energie și blocarea pieței sunt doar avertizări timpurii pentru situații astăzi previzibile, în care vom rămâne fără curent electric sau gaze naturale în țara în care potențialul energetic este printre cele mai bune din Europa.

Publicat in revista Economistul nr.3. 2020