Modelele economice adoptate de statele moderne nu conțin componente de reziliență la crize generate de pandemii. Mai mult, analizele de risc nu au situat niciodată pandemia în categoria riscurilor care presupuneau măsuri și, desigur, costuri pentru contracarare. Astfel, impactul pandemiilor în economie nu a fost studiat teoretic în mod anticipat, iar perspectiva practică o exersăm abia în ultimul an. Analogia cu crizele precedente se reduce, în bună măsură, la denumire. Da, avem de-a face cu o criză, însă modalitatea de manifestare este nouă și există puține elemente care să permită estimări cu un grad ridicat de probabilitate.
În general, oamenii evaluează în mod natural riscurile și stabilesc – individual sau colectiv – nivelul și volumul resurselor pe care le alocă pentru diminuarea acestora. Dispariția totală a riscurilor nu este posibilă, iar apropierea de acest punct crește exponențial costurile implicate. Mișcarea, viața sunt permanent supuse riscului, riscul zero fiind posibil doar în cazuri teoretice, ideale.
„Criza” este percepută, în general, ca o stare de anormalitate, de abatere gravă de la planuri sau de la cursul firesc al lucrurilor. Sunt puține culturile în care „criza” este percepută ca modalitate de transformare sau de reinventare (cu predilecție în țări asiatice).
Criza economică reprezintă fenomenul caracterizat de o scădere semnificativă a activităţii economice pentru o perioadă de timp (luni, ani), reflectată în diminuarea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului. Poate avea ca rezultat situația de stagflație și poate genera o recesiune sau chiar o depresiune economică. La limită, poate duce la colaps economic.
Sintetic și folosind un criteriu ideologic, sunt relevante patru perspective asupra crizelor economice:
liberală, având ca și scop autoreglarea pieței în contextul în care criza este cauzată de intervenția externă a statului, care perturbă piața și dereglează echilibrele. Dispariția cauzei ar determina și dispariția crizei;
marxistă, văzând criza ca un element inerent capitalismului, aceasta făcând parte din mecanismul său. Criza provine din caracterul anarhic şi inegal al producţiei, iar soluția acestei abordări o reprezintă intervenția agresivă a statului pe toate palierele afectate;
keynesistă, în contextul în care se consideră că piaţa nu are mereu rol autoreglator. Investiţiile sunt relativ imprevizibile şi prociclice, ceea ce determină apariția crizelor economice. Statul trebuie sa joace rol de reglementator însă cu o intervenție mai moderată decât în cazul perspectivei marxiste;
schumpeteriană, considerând că economia este ciclică, trecând prin faze de avânt economic și de recesiune. Crizele sunt parte a mecanismului de funcționare a economiilor și rolul statului este să diminueze impactul acestora prin reglementări care sa corecteze deficiențele sistemice și cele conjuncturale.
Sintagma „criză economică” a desemnat, pentru o lungă perioadă de timp, o gamă foarte variată de situații, în care anumite produse financiare își pierdeau o parte semnificativă din valoarea de piață, în intervale scurte de timp.
Până la începutul secolului XIX au fost tipice crize de subproducţie, provocate de fenomene naturale (secetă, mari inundaţii) sau împrejurări social-politice deosebite (epidemii, războaie). În urmă cu mai bine de 100 de ani, criza economică însemna imense cozi în fața băncilor, cu retrageri masive de bani (The 1907 Bankers’ Panic). A urmat Criza financiară internaţională provocată de Primul Război Mondial (guvernele SUA, Marii Britanii, Franţei şi Germaniei au decis vânzarea titlurilor emitenţilor străini pentru a putea cumpăra echipamente militare), Marea Depresiune interbelică (1929 – 1933) , Criza petrolului (1973 – ţările membre ale OAPEC au stopat livrările de petrol către anumite state, iar prețul a crescut cu 300%), Lunea neagră (19 octombrie 1987 – ziua cu cele mai mari scăderi bursiere din istorie, companiile pierzând 500 de miliarde USD din capitalizare), Criza asiatică (1997 – investitorii străini s-au retras din statele Asiei, pe fondul devalorizării principalelor valute regionale), Criza financiară rusă (1998 – a fost declanşată de criza asiatică, care a dus la scăderea preţurilor materiilor prime de al căror export Rusia era dependentă într-o proporţie covârșitore), Criza financiară globală din 2008-2009 (declanșată de pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată, ceea ce a dus la o criză de lichidități; a fost catalizată puternic de prăbușirea burselor de valori și de prelungirea perioadei de instabilitate).
Din intersectarea perspectivei ideologice cu enumerarea celor câteva dintre cele mai studiate crize economice remarcăm faptul că acestea sunt, mai degrabă, „lebedele negre” ale istoriei economiei. Acest tip de criză, imprevizibilă și cu efecte importante în definirea dezvoltărilor ulterioare, iese din tiparul abordărilor ideologice și necesită soluții personalizate și curajoase. Crizele descrise de fondatorii gândirii economice pot fi considerate relativ simplu de gestionat în condițiile unei guvernări raționale. Guvernele, experții, au imaginat și aplicat soluții mai mult sau mai puțin eficiente pentru crizele determinate de ciclicitatea modelului economic capitalist.
Spre deosebire de toate crizele economice precedente, criza economică generată de pandemia de SARS-CoV-2 are câteva particularități, care, cumulate, ne oferă imaginea potențialului său distructiv: este o consecință agresivă a unor factori externi mediului economic; se manifestă la nivel planetar; este însoțită de o profundă criză socială; afectează majoritatea domeniilor economice; afectează marea majoritate a populației; este imprevizibilă. Sunt tot atâtea cauze pentru care nu există planuri de restabilire a situației post-pandemie și nici estimări ale costurilor asociate. „Strategiile” sunt reactive și pe termen scurt.
Ce putem face? Aș spune că scenarii și planuri de contingență. Scenariile ne ajută să vizualizăm viitoruri, să stabilim legături între elementele pe care le introducem în modelare, să percepem „realitatea” înaintea realității. Acest exercițiu reprezintă un suport important în luarea deciziilor pentru situațiile în care nu avem precedente, astfel încât să putem înțelege situații, contexte și tipare noi. Pregătirea planurilor de contingență presupune, practic, identificarea soluțiilor care să aibă în vedere măsuri ce trebuie luate în cazul apariției simultane sau consecutive a elementelor comune, cu importanță ridicată și probabilitate mare de apariție, preluate din scenariile construite. Nu pot exista garanții că deviația de la scenariul ales va merge în mod necesar în direcția planurilor de contingență, dar pregătirea unor astfel de planuri crează premisele unei reacții favorabile redresării situației cu posibil efect catastrofal. O astfel de abordare, chiar daca nu oferă claritate și certitudini, crește reziliența sistemului economic la care face referire.
Economia este un sistem „viu”. Se adaptează și crește continuu. Pandemia de SARSCoV-2 a încetinit și continuă să încetinească ritmul vieții economice, însă există și câteva elemente care au primit un impuls important în aceasta perioadă – comerțul on line, comunicațiile, telemunca. Aceste beneficii vor rămâne și își vor gasi cu siguranță locul în perioada post-pandemie. De asemenea, obiectivele ce presupun tranzițiile digitale și ecologice – prezente în centrul politicii europene – sunt generatoare de creștere economică.
Încă nu putem anticipa dimensiunea reală a crizei economice determinate de problemele sociale induse de pandemie, însă putem spera că anul de izolare ne va fi transformat în doritori de performanță, de inovație și de succes economic.
Articol publicat în revista Economistul nr. 1-2.2021