Constituirea și consacrarea forţelor armate moderne pot fi plasate temporal în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urmare a procesului istoric evolutiv revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii reformelor și politicii militare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Este perioada în care s-a hotărât introducerea uniformei și a echipamentului unic, precum și alocarea a circa un sfert din bugetul țării pentru cheltuielile militare. Una dintre principalele preocupari ale domnitorului a fost producerea în țară a armamentului necesar armatei, fiind puse bazele unor întreprinderi care, în scurtă vreme, aveau să producă primele arme și muniții de fabricație românească.
În anul 1859 existau, deja, o fabrică de praf de pușcă la Târgoviște, un atelier de reparații armament în București și câteva ateliere de rotărie, lemnărie și lăcătușerie în Moldova. După zece ani, în București au fost construite atelierele Pirotehniei armatei, iar la Stabilimentele artileriei din Dealul Spirii, Alexandru Ioan Cuza a urmărit procesul tehnologic al turnării proiectilelor.
Prima Constituţie a României, adoptată în anul 1866 sub domnia Regelui Carol I , a fost elaborată fără intervenție străină și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței – făcând abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri -, oferind, totodată, contextul pentru evoluția statului român pe baze moderne și democratice. Urmare acesteia, a fost adoptat un pachet de legi care a oferit cadrul adecvat dezvoltării sistemului militar. Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma să fie consolidată prin participarea oştirii române la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergură din epoca modernă a istoriei noastre militare.
Cu toate că procesul de destrămare a marilor imperii, corelat cu cel de formare statelor naționale împunea, la începutul secolului XX, dezvoltarea unei industrii de apărare, care să permită dotarea corespunzătoare a armatei, acest lucru nu s-a întâmplat. Astfel, în august 1931, Inspectoratul General Tehnic al Armatei a întocmit un „Memoriu asupra stării actuale a pregătirii apărării naţionale din punct de vedere al materialului de război” a statului român, prin comparaţie cu situațiile din Cehoslovacia şi Polonia, în care a realizat o amplă analiză a eforturilor întreprinse pe linia dezvoltării industriei de apărare în cele trei țări. Astfel, Polonia, aflată politic și diplomatic în context similar României, deținea, în anul 1931, „o industrie de război completă”, dispunând de „fabrici în directă legătură cu industriile de război, care au fost create sau reorganizate prin şi în scopul deservirii acestei industrii”. De asemenea, Cehoslovacia dispunea de o situaţie similară statului polonez. România, din acest punct de vedere, se găsea „exact în situaţia de acum 15 ani” (adică din 1916). Documentul arată și căile de urmat pentru ca „industriile de război să fi considerate un capitol intangibil, dedus înaintea cuponului datoriei publice chiar”.
Totodată, Secretariatul General al Ministerului Armatei întocmea, în martie 1931, raportul intitulat: „Consideraţii asupra pregătirii materiale a apărării naţionale”. În conținutil documentului se relevă că Primul Război Mondial „a ridicat la rangul de axiomă necesitatea, pentru asigurarea apărării naţionale, de a exista, în ţară, industrii care să producă materialul necesar armatei în timp de război”. Autorii acestor „consideraţii” au fost obligaţi să constate, „cu tristeţe”, că, după doisprezece ani de la Marea Unire, România nu a „realizat nimic pentru atingerea acestui scop de importanţă vitală pentru apărarea noastră naţională”.
Analizele realizate au determinat elaborarea unui program prin care se intenționa dezvoltarea capacităților industriale în măsura în care acestea puteau fi capabile să satisfacă necesitățile armatei. Procesul de reînarmare a României urma să fie realizat prin modernizarea şi standardizarea dotării existente, prin utilizarea industriei naţionale de armament – existentă într-o fază incipientă –, prin achiziţionarea de licenţe şi implementarea lor în întreprinderile din ţară, precum şi prin importul acelor elemente ce nu puteau fi produse în ţară. Acest proces a fost în bună măsură asistat de Cehoslovacia, a cărei industrie de armament a furnizat circa 70% din armamentul importat. În mică măsură s-a asimilat procesul de producere a armamentului cehoslovac de infanterie (puşti, puşti-mitraliere şi mitraliere) şi a pieselor de artilerie divizionară, un rol important în această acţiune fiind atribuit uzinelor Copşa Mică-Cugir.
Conform programului – formalizat, în anul 1935, într-un plan de reînarmare –, un rol important a avut dezvoltarea industriei aeronautice româneşti, care a început în această perioadă fabricarea mai multor tipuri de avioane, accentul fiind pus pe aparatele militare de antrenament, recunoaştere, vânătoare şi bombardament. La Industria Aeronautică Română (I.A.R.), au fost fabricate, începând cu 1934 până în 1939, avioane de concepţie proprie și pe baza licenţei obţinute de la societatea poloneză Panstwowo Zaklady Lotnicze (P.Z.L.). La Societatea de Exploatări Tehnice (S.E.T.), cea de-a doua întreprindere ca mărime din România, au fost lansate comenzi pentru avioane de recunoaştere, motoarele necesare fiind produse tot la I.A.R.
Industria românească nu producea nave pentru marina militară, însă cele existente erau reparate/întreținute în docurile de la Galați.
Cu toate aceste eforturi, cea mai mare parte a dotării armatei române era în continuare importată (Cehoslovacia, Franța, Germania), iar programul de reînarmare a fost diminuat către debutul războiului.
După cel de-al doilea Război Mondial, România a devenit dependentă de echipamentele militare sovietice, până în anul 1968, când, în urma evenimentelor din Cehoslavacia, a fost luată decizia dezvoltării accelerate a propriilor capacități de producție. În zece ani, industria de apărare asigură întreg necesarul de tehnică și materiale pentru armată, devenind și un important exportator.
Înainte de anul 1989, personalul din industria de apărare număra în jur de 200.000 de oameni, iar România exporta armament, în anii de vârf, în valoare de circa 1,5 miliarde USD. În 1989, valoarea exporturilor s-a ridicat la 700 de milioane USD.
După anul 1989 România a semnat Aranjamentul de la Wassenaar privind armele convenţionale, precum şi alte acorduri de control asupra exporturilor militare, ceea ce a obligat industria de apărare să renunţe la pieţele considerate ilegale sau la o parte a partenerilor comerciali tradiţionali, aflaţi sub incidenţa sancţiunilor ONU, UE sau NATO. De asemenea, ca urmare a redimensionării forțelor armate, de la 300.000 de militari la aproximativ 100.000, piaţa internă s-a diminuat considerabil.
În anii 2000, produsele exportate de companiile româneşti au devenit nesemnificative ca volum și valoare în ansamblul economiei. Totuși, cel mai rentabil produs a fost pistolul-mitralieră de calibru 7,62 mm, vândut cu peste 100 de USD bucata. În anul 2001, industria de apărare din România mai exporta armament sau produse strategice doar în trei state: Turcia, India şi Pakistan.
Din anul 1994 şi până în anul 2011, industra de apărare din România a exportat cel mai mult în anul 1995 – 167,7 de milioane USD, anul 2001 fiind cel mai slab ca volum al exporturilor, cu o valoare totală de numai 24,6 de milioane USD. În perioada 1996-2000 ţara noastră s-a poziționat pe locul 40 în lume ca exportator de produse militare.
În anii precedenţi, şefii armatei române au afirmat în repetate rânduri că situaţia dotării cu echipamente şi tehnică de luptă este departe de optim, cel puţin 65% din acestea fiind depăşite, întrucât mare parte a lor este produsă înainte de anul 1990. Militari şi decidenţi din aparatul de apărare și securitate naţională au semnalat public cu diverse ocazii despre scăderea accelerată a capacităţii de apărare a teritoriului, preponderent din cauza subinvestiţiei cronice în domeniul industriei de apărare. De asemenea, la nivelul Parlamentului României, al Guvernului și al Președinției discuțiile au fost numeroase, însă lipsite de o finalitate mulțumitoare. Câteva exemple pot fi elocvente: apărarea aeriană este asigurată de mai puțin de 40 de avioane de luptă MiG-21 LanceR, apărarea antiaeriană este asigurată în principal de rachete S-75 Volhov (SA-2, de producţie sovietică, şi de sistemul Kub (SA-6), ambele concepute la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut de birouri de proiectare sovietice.
În anul 2013, România a semnat, la ONU, Tratatul privind comerţul cu arme (Arms Trade Treaty – ATT), primul instrument juridic internaţional care reglementează acest domeniu la nivel global. ATT impune obligaţii severe pentru statele-părţi, inclusiv interdicţii exprese pentru transferurile de armament convenţional. Ca efect al acestui tip de tratate, a reducerii numărului de militari şi a sumelor modeste alocate de Guvernul României de-a lungul exerciţiilor bugetare 1990-2014, sectorul producţiei de armament, evident supradimensionat la finele anului 1989, s-a redus constant prin scăderea numărului de comenzi şi intrarea în şomaj tehnic a personalului calificat.
Lipsa comenzilor interne şi externe a dus la comprimarea întregii industrii de apărare. Acesta situație s-a manifestat mai ales prin închiderea şi conservarea unor linii de producţie din fabricile de armament. Pentru că nu a găsit soluţii de restructurare a industriei de armament, statul român a cheltuit, anual, sume importante pentru plata salariilor în şomaj tehnic şi salarii compensatorii pentru cei care au părăsit sistemul. Suma vehiculată pentru aceste cheltuieli ne arată o valoare de peste 10 miliarde USD, din anul 1990 până astăzi.
Față de toate aceste probleme se impune o mai bună cooperare şi asumare a responsabilităţii la nivel european, mai multe investiţii în capacităţile militare şi întărirea industriei europene a apărării. Conceptul Smart Defense poate contribui la optimizarea apărării dar și a modului în care sunt produse și distribuite materialele și tehnica de luptă. O strategie comună, cu o puternică componentă de înzestrare corelată și unitar coordonată este, cel mai probabil, pasul următor în realizarea apărării comune europene.
Comparativ cu SUA, statele UE investesc nesemnificativ în cercetarea şi dezvoltarea tehnologiilor cu aplicație militară. În condiţiile în care această situaţie continuă, Europa nu va mai fi în măsură să-şi garanteze propria securitate sprijinindu-se pe puterea sa industrială.
Bibliografie:
- Giurescu Constantin, Istoria militară a poporului român, vol. IV, București, 1987.
- Grumaz Alexandru, Mărirea și decăderea industriei românești de apărare, accesibil la http://adevarul.ro/international/foreign-policy/marirea-decaderea-industriei-romanesti-aparare-1_540835b70d133766a8d99def/index.html
- Stan Apostol, Romania in razboiul de independenta 1877-I878, Editura militară, Bucuresti, 1977, p. 60-67.