Este evident ca nu putem influența major mersul istoriei și că pretențiile de lider regional sau poziția mediană (măcar) în ierarhiile europene nu se pot obține doar prin mărimea populației, așa că, dacă vrem să mai existăm și peste 25 de ani… avem de luat decizii. Sunt de reformat, cel puțin, administrația publică, sistemele de învățământ și sănătate, infrastructura și economia… Avem de construit o țară.
Locul în care ar trebui să apară ideile, ca urmare a unor dezbateri și concursuri de soluții și modele, este scena politică. Elita politică, însă, aceea pe care noi, poporul, am delegat-o, prin vot democratic, să ne conducă și să dezvolte România, are preocupări legate strict de „propriul ceva”. Propriul buzunar, propria libertate, propria imagine, propriul orgoliu sau securizarea propriului viitor. Nu urmăm nicio viziune, niciun plan, nu oferim părinților niciun motiv de a spune milioanelor de tineri care își doresc civilizație și progres: nu plecați!
Încercările de a propune diverse strategii sectoriale sunt sortite a priori eșecului în lipsa unei viziuni integratoare, care să permită cascadarea în strategii sectoriale a principalelor obiective stabilite pentru următorii ani. Totodată, a propune o strategie publică doar pentru că din sondaje reiese că populația este preocupată de acel domeniu, nu reprezintă o realizare superioară zecilor de strategii aprobate de guvern. Soarta lor este comună…
Ce nu se înțelege și este ignorat la nivelul elitei politice este faptul că sistemele care fac o societate să funcționeze sunt interconectate și, de cele mai multe ori, interdependente. De asemenea, este ignorat faptul că modelele existente au fost testate și rafinate sute de ani, fiind preferabile improvizațiilor și experimentelor ce pot, cel mult, să aducă voturi în plus (în fapt înrăutațirea stării generale pentru favorizarea unor clase de votanți a dus la majoritatea schimbărilor de culoare a guvernelor postdecembriste).
Ce este de facut?
Pentru început, cred că națiunea română (români, maghiari, romi, sași, albanezi, italieni, evrei și toate celelalte etnii cu care împărțim binele și răul din România) ar trebui să aleagă modelul de societate pe care vor să îl lase copiilor lor. În această privință, deși poate părea simplu, lucrurile nu stau deloc așa. În 1991 am crezut că, adoptând o nouă Constituție, oamenii de bună credință plătiți din taxele și impozitele noastre vor construi o Românie democratică și prosperă. Istoria ultimilor 28 de ani nu conține prea multe elemente de mândrie din acest punct de vedere.
Cercetările realizate în cadrul Centrului de Analiză și Prognoză pentru Orientări Strategice (CAPOS) au arătat că alegerea cea mai importantă pe care trebuie să o facem este nivelul de implicare al statului în viața socială. Desigur, în cadrul unei societăți democratice cu sistem politic multipartinic, vorbim despre ceea ce înseamnă implicarea statului în cele trei domenii pe care le resimte orice membru al societății și care pot fi simplu reprezentate de: stradă, școală și spital. Astfel spus, infrastructura, modelul de educație și nivelul până la care statul poate asigura gratuitatea asistenței medicale sunt domenii în care, odată stabilit nivelul de implicare al statului, pot genera input-uri pentru conturarea unui model socioeconomic bine fundamentat.
Am scris, într-un număr precedent al revistei, despre ce putem înțelege atunci când amintim de „statul social”. Alegerea poate fi facută între modele deja consacrate, nefiind necesară continuarea experimentelor din ultimii 29 de ani. Avem la o extremă sistemul individualist american, iar la cealaltă modelul scandinav. În acesta din urmă statul se implică în mod semnificativ în redistribuirea către populație a unui venit considerat, cumva, a fi realizat în comun. Elementul central de care trebuie ținut cont este acela că un model anume de „stat social” poate fi susținut numai de anumite modele de economie și sisteme de educație.
Alegerea unui model ce presupune prestații sociale generoase (sănătate pentru toți, învățământ gratuit, pensii subvenționate) de exemplu, este condiționată de exisența unei economii puternice corelată cu impozitarea semnificativă a profiturilor și a muncii. De asemenea, modelul economic pentru un astfel de sistem este bazat preponderent pe finanțare bancară, în detrimentul finanțării prin bursă. Finanțarea bancară reduce riscurile unei afaceri, însă limitează profiturile și poate susține numai anumite sectoare economice (cele cu ciclu de producție pe termen lung și falimente puține – în sensul în care „viața” companiilor este mai lungă). Pe cale de consecință, sistemul de învățământ trebuie adaptat astfel încât să producă mai mulți specialiști decât generaliști și asta preponderent la nivelul învățământului secundar.
Alegerea unui model în care individul beneficiază de prestații minime din partea statului presupune taxe și impozite mai mici, corelate cu asumarea de către fiecare persoană a „propriului drum prin viață”. Acest model este caracteristic economiilor dinamice, finanțate preponderent prin bursă, unde ciclul de producție este mai scurt, iar riscurile asociate business-ului mai mari. Totodată, învățământul este preponderent generalist, locurile de muncă „procedurate”, iar specializările mai puțin necesare.
Este evident că modelul în care prestațiile sociale ale statului sunt mai numeroase reprezintă ceea ce ar putea fi asumat astăzi de România, însă disputele și „abordările originale” încetinesc obținerea clarității și performanței. Susținerea unui astfel de sistem presupune o economie puternică, un parteneriat asumat cu bancile finanțatoare și direcții strategice clar definite pentru industrii specifice. În România nimic din toate acestea nu se întâmplă, iar prestațiile sociale nu pot fi plătite la nesfârșit doar cu sloganuri și lozinci.
Renunțarea la pasivitatea cvasiunanimă – în fond, nu putem fi blatiști în trenul isoriei, cu pretenții permnente de clasă business –, asumarea unui model socioeconomic și trasarea unor direcții strategice sunt principalele decizii pe care ar trebui să le luăm în 2019. Apoi, flexibilizarea taxării în vederea preluării beneficiilor pe care le aduce „democratizarea economiei” poate fi un atu pentru următorii ani. Înțelegerea avantajelor pe care noile tehnologii le aduc în domenii considerate tradiționale – platforme precum Uber în transportul urban de persoane sau Booking pentru spații de cazare – în locul unei rezistențe birocratice, care, previzibil, se va dovedi inutilă, poate dinamiza economia, produce locuri de muncă și, de asemenea, venituri semnificative pentru bugetul de stat.
Constituția, oricât de bună ar fi, legile – bune sau rele –, nu pot suplini mecanismele care asigură funcționarea unei piețe libere și care reglează relația cost-beneficiu la nivel social. Excesul de reglementare, etatizarea, deformarea pieței prin instituirea de monopoluri sau prin favorizarea birocratică a unor actori economici nu pot duce la performanță economică. Iluzia că putem face orice mai bine dacă este făcut de stat a pierdut confruntarea în urmă cu aproape 30 de ani. Din păcate istoria nu este lecție pentru cine decide în România, iar razbunarea istoriei nu iartă.
Publicat in revista Economistul nr. 3 – 2019.
